O altfel de poveste

Articol semnat de Sebi

Sunt Sebastian, dar atunci când te gândeşti la mine o poţi face spunându-mi Sebi. Am 20 de ani, iar în dimineţile în care trebuie să mă trezesc devreme, uneori îmi place să lenevesc în pat. Abia apoi îmi sorb cafeaua şi încep o nouă zi.

Povestea mea începe să prindă contur în urmă cu 12 ani, într-o altă dimineaţă. Eram într-un salon de spital după 7 luni de investigaţii pentru identificarea cauzelor unui banal "herpes" ce nu se lăsa vindecat. Îmi amintesc cum părinţii mei veneau spre mine plângând. Mi-au spus că le-a intrat ceva în ochi însă mă îmbrăţişau ca şi cum m-ar fi văzut pentru ultima dată. La scurt timp după aceasta, mai exact la o săptămână am aflat că sunt seropozitiv.

Nu am avut niciun fel de reacţie, pentru că nu ştiam prea bine ce însemna asta. La urma urmei trăiam şi aveam 8 ani şi jumătate. În mod ironic, medicii au bănuit că infectarea s-a produs în urma unei intervenţii chirurgicale suferite la  6 luni care trebuia să îmi salveze viaţa. Au urmat ani când, mai ales din curiozitate şi cu temeri, am început să adun informaţii. Aveam 10 ani, când am început să înţeleg ce poate face această boală. Mi-au dat lacrimile şi am început să mă întreb de ce eu. De atunci, dimineţile şi nopţile nu au mai fost la fel pentru mine.

Ai avut vreodată vreun coşmar? Un coşmar care fără să fie oribil, fără să fie violent ori sângeros să îţi strecoare în suflet o teama adâncă precum o ceaţă în care rişti să te pierzi? Până şi visele ţi se schimbă atunci când afli, copil fiind, că eşti serpozitiv. Tresari în somn, te trezeşti şi uneori nu mai ştii cum e realitatea. Ai vise despre tine sănătos sau dimpotrivă te visezi bolnav. Simţi că ceva te urmăreşte şi o povară îţi apasă somnul. Apoi aproape frânt, firesc, în fiecare seară adormi. Uneori ai ochii roşii de plans şi un gust amar în gură. Adormi cu genunchii strânşi la piept şi capul sub pernă, intors cu spatele la uşă, întors cu spatele la lume, cu spatele la Dumnezeu.

Oarecum mă temeam pentru mine. Încercam să mă protejez mai mult decât o făceam până atunci, iar asta până am înţeles boala. Mă trezeam cu fiecare zi mai fericit, că am deschis ochii, că traiesc, întrebându-mă cum va fi când nu îi voi mai deschide. Apoi plângeam. Am învăţat însă că omul se obişnuieşte, în timp, cu toate. Dupa un an, nu mi-am mai facut mari griji:  toate analizele îmi ieşeau din ce în ce mai bune.

Pe la 13 ani m-am descoperit tot mai diferit de ceilalţi băieţi. Mi-am dat seama, treptat, că nu aveam lucruri în comun cu ei: sportul şi ciondănelile nu mă interesau, mă simţeam mai bine în compania fetelor, iar poveştile despre telenovele sau treburile casnice erau clar mai interesante decât scorurile ultimelor meciuri de fotbal.

La 14 ani am înţeles că sunt atras de băieţi, moment în care a început lupta cu mine. Nu m-am acceptat, era o lume despre care nu ştiam nimic şi despre care nu am aflat mai nimic, pentru că nu văzusem nici un documentar care să trateze problematicile gay ori să fi cunoscut vreo persoană cu acelaşi tip de trăiri.

Am încercat să obţin certitudini să văd dacă de fapt sunt sau nu gay. Pe la 16 ani a fost o tentativă de sex care a dat greş cu o fată în aceeaşi situaţie ca şi mine.

Abia după această întâmplare am început să mă împac cu ideea... Au început depresiile deoarece îmi era foarte greu să găsesc un partener de viaţă  în aceeaşi situaţie ca şi mine... Au urmat apoi alte lovituri. Am vorbit cu o grămadă de baieţi. Toate bune şi frumoase.... până când le-am zis de boală şi fără a mă lăsa să le explic cum se manifestă... deveneau invizibili. Nu era vorba de a face sex, ci pur şi simplu aveam nevoie de cineva cu aceleaşi trăiri, căruia să îi pot povesti şi pe care să îl ascult.

Într-un final, am decis să îi spun durerea unei bune prietene, care m-a inţeles şi m-a ajutat să depăşesc lupta cu mine şi să mă accept aşa cum sunt. A trecut ceva vreme, apoi datorită sfaturilor ei, luându-mi inima în dinţi, i-am spus mamei tot ce aveam pe suflet. Iniţial a refuzat să se împace cu gândul acesta şi nu a fost de acord, apoi a acceptat ideea. Acela a fost momentul în care am înţeles că mama mea poate fi şi unul dintre cei mai buni prieteni ai mei.

Pentru a încheia, vreau să vă spun, că nu este chiar atât de rău să trăieşti cu HIV, dimpotrivă! Pot face aceleaşi lucruri pe care le face o persoană sănătoasă. Această boală nu este sfârşitul lumii! Tot ce trebuie să faci este să respecţi sfatul medicului, să îţi faci analizele cel puţin o dată pe an şi, cel mai important, să îţi iei medicaţia la timp. Nu stiu ce gândeşti despre mine acum că ai citit aceste rânduri... Tot ce am vrut să fac de fapt este să îi încurajez pe cei aflaţi în aceeaşi situaţie ca mine, iar pe cei care nu sunt bolnavi să înţeleagă că pentru unii dintre noi o vorbă face mai mult decât o partidă de sex... Nu judecaţi persoana înainte de-a o cunoaşte!