Fute cu ochii larg închişi!

Duminică a fost prima oară când am ieşit în oraş, prima oară după ce m-am despărţit de El, de cel pe care îl iubesc şi astăzi atat de mult. Nu l-am mai văzut de luni de zile, nu l-am mai ţinut în braţe, nu ne-am mai sărutat. Mi-e dor să-l simt aproape, să îmi trec mâna prin părul lui, să îl mângâi pe creştet şi să îl sărut pe frunte. Stau în pat zile în şir, cu ochii închişi, şi mă gândesc la El. Mai ţinem legătura doar prin messenger sau la telefon. Îi aud glasul blând, îi privesc chipul senin pe monitor şi mă cufund apoi în acelaşi dor care îmi apasă sufletul.

Duminică sună telefonul. Cine mă putea căuta la ora zece şi jumătate seara? Un prieten pe care îl cunoscusem acum câteva luni, când eram încă împreună cu El. “Am auzit că te-ai despărţit de-al tău”, îmi spune. “E duminică seara, ce faci singur acasă? Hai să ne vedem undeva, mai povestim.” Ştiam ce urma să se întâmple şi pentru asta m-am şi dus…

La locul de întâlnire mă aştepta un băiat mititel, zgribulit, care îşi încălzea mâinile ţinându-le ascunse în mânecile de la bluză. Aproape uitasem cum arată. L-am recunoscut după părul lui blond, tuns scurt. Are douăzeci de ani – cu trei ani mai mic decât băiatul la care mă gândesc zi şi noapte. Am dat mâna şi am stabilit unde să mergem să bem ceva. Lui nu-i place să bea decăt Cola, mie nu-mi place decât cappuccino – amândouă au cofeină. Ţigări fumăm, fără mofturi, unul de la altul până le terminăm pe toate.

Povesteşte cum e la facultate şi ce neplăceri îi fac ai lui pe-acasă. Din când în când mă vede că sunt absent de la discuţie şi trage de mine să mă scoată din gândurile care nu-mi dau pace. “Hei, ce ai? De ce eşti aşa posomorât?” Şi îmi zâmbeşte răbdător. “Mergi la mine? Sunt singur acasă. Ai mei sunt plecaţi la sor-mea, la Bucureşti, o săptămână.” Ne ridicăm, cumpărăm de la bar încă un pachet de ţigări şi plecăm.

Mă întind pe pat. Îl las să mă sărute şi să îşi plimbe mâna asupra mea. Îşi lipeşte buzele de buzele mele. Coboară încet, sărutându-mă. Închid ochii şi mă las purtat de val. Simt din nou mâna lui caldă în mâna mea. Nesigur, căutând ceva demult pierdut, îi sărut mâna. Îl aşez pe pat şi îl acopăr cu trupul meu. Cu ochii închişi, îl aud cum suspină. Îi mângâi braţele, gâtul, pieptul şi rostesc în gând neîncetat “Te iubesc! Te ador! Te iubesc!” Mă abandonez cu totul gândurilor care mă duc altundeva. Trupul meu este străbătut de un spasm puternic, apoi îmi las toată greutatea asupra băiatului care stă în tăcere, cu o mână pe spatele meu.

Deschid imediat ochii, mă dau la o parte şi îl văd cum mă priveşte cu acelaşi zâmbet răbdător. Acum îl simt ca pe un străin, îl simt ca pe o povară de care nu ştiu cum să scap. Sunt într-o casă străină, lângă un băiat pentru care nu simt nimic, căutându-l de fapt aiurea pe cel pe care îl iubesc, dorind să fiu acasă, alături de El. Mă ridic, mă spăl, mă îmbrac. Zâmbietul de pe chip îi piere: “Ce faci? Pleci? Mă laşi aşa?” Supărat, încercând să disimuleze: “E vina mea? Am făcut ceva?” Tac. Nu am nimic să-i spun. Nu era vina lui, dar tot ce îmi doream în acel moment era să dispar din locul ăla şi să rămân singur. Şi în timp ce puştiul ăsta îmi tot arunca priviri triste şi mă întreba ce e în neregulă, eu nu vroiam nimic altceva decât să fiu lăsat în pace, să fiu uitat de lume măcar pentru o clipă. Când am plecat, s-a răzbunat, spunându-mi din uşă: “Păreai un tip tandru… Oricum, mişto futai, măcar tu să fii mulţumit.”

Nu. Nu eram mulţumit. Am crezut că-l pot uita pentru o seară pe cel pe care îl iubesc, am crezut că pentru câteva clipe îmi pot alunga gândurile, am crezut că mă pot amăgi pipăind ca un orb trupul altuia, când de fapt căutam sufletul care îmi lipseşte. Am futut cu ochii larg închişi, amăgindu-mă că aş putea retrăi măcar o frântură din trecut. Îmi lipsesc tandreţea lui, privirea lui caldă, cuvintele mângâietoare, atingerile, îmbrăţişările şi sufletul lui senin. Îmi lipseşte El. Oricât aş încerca să mă amăgesc, nimeni şi nimic nu l-ar putea înlocui.