În 2002, România a înlăturat prevederile din Codul Penal privind relaţiile dintre persoanele de acelaşi sex. Modificarea legii penale a fost făcută prin Ordonanţa de Urgenţă nr.89 din 21 iunie 2001 a Guvernului României, publicată în Monitorul Oficial nr. 338 din 26 iunie 2001 şi adoptată de Parlament prin Legea nr. 61 din 16 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 65 din 30 ianuarie 2002. Codul penal din 1968 stipula: “relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex se pedepsesc cu închisoare de la unu la 5 ani." (1) Această prevedere a cunoscut o formulare mai ambiguă prin Codul adpotat în 1996, fără a schimba însă felul în care era aplicată legea.
Abrogarea prevederilor de natură să încalce viaţa privată şi drepturile fundamentale ale unui întreg grup social s-a produs ca urmare a campaniilor desfăşurate şi a presiunilor exercitate prin acestea asupra Guvernului român de societatea civilă, de ONG-uri interne şi internaţionale şi inclusiv de Organizaţia Naţiunilor Unite, de Consiliul Europei şi de Uniunea Europeană prin condiţiile de preluare a acquis-ului comunitar în vederea întreprinderii procesului de aderare a statului român. (2) Deşi ca urmare a modificării legislative din 2002 persoanelor LGBT nu li se mai poate aplica pedeapsa privativă de libertate pentru simpla exercitare a unor drepturi constituţionale, abuzurile şi îngrădirea acestor drepturi nu au încetat nici o clipă. În continuare, autorităţile comit grave abuzuri şi arată manifestări de ură şi de respingere a persoanelor LGBT. Se comit discriminări şi se produc atacuri şi agresiuni verbale directe sau indirecte în cele mai diferite instituţii publice. Cazurile înregistrate cel mai des vin însă din partea Poliţiei, pe locul imediat următor fiind se pare Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în custodia căreia se află persoane LGBT, dar cărora statul, prin autoritatea abilitată amintită, refuză să le asigure securitatea faţă de colegii de celulă care le pun adesea sănătatea sau viaţa în pericol. (3)
În Statutul poliţistului se stipulează că acesta este dator “sa dovedească solicitudine şi respect faţă de orice persoană, în special faţă de grupurile vulnerabile” şi sa îşi desfăşoare activitatea profesională cu “integritate” şi “corectitudine". (4) Rapoartele organizaţiilor pentru apărarea drepturilor omului sunt îngreunate de sute de cazuri în care diferiţi poliţişti adoptă atitudini inumane sau chiar de atrocitate faţă de persoanele suspectate sau identificate a fi gay ori transgender. Trebuie menţionat că în cea mai mare parte a cazurilor persoanele abuzate de agenţii de ordine publică nu pot fi acuzate de nici o faptă ilegală concretă, astfel încât li se explică faptul că sunt supuse unor proceduri de rutină care presupun identificarea. În ultimii ani au fost înregistrate cazuri de agresare verbală, intimidare şi ameninţare; cazuri de lovire sau maltratare; cazuri de reţineri întreprinse sub motivul necesităţii verificărilor suplimentare, procedeu urmat de sechestrare şi bătaie în sediul de Poliţie. S-a consemnat că la asemenea fapte iau parte echipe de teren formate din câte doi poliţişti sau grupuri alcătuite dintr-un număr variabil de persoane, ca urmare a acestui fapt intervenind efectele psihologiei de grup. (5)
În comparaţie cu situaţia dinainte de 2002, se poate afirma că s-au restrâns circumstanţele în care asemenea fapte pot fi întreprinse. Au încetat descinderile în locuinţele proprietate privată şi a fost eliminată posibilitatea ca familia sau apropiaţii să denunţe o persoană LGBT. Atât în perioada comunistă, cât şi în cea dintre 1989 şi 2002, au existat sute de cazuri în care părinţii îşi denunţau copii; prietenii, colegii sau vecinii informau Poliţia care ridica suspecţii de la domiciliu sau de pe stadă şi îi arunca în închisoare, urmând a fi judecaţi şi condamnaţi. În închisori au existat nenumărate cazuri de sinucidere, în special în rândul tinerilor vânaţi astfel. (6)
Scurta prezentare de aici a faptelor petrecute în ultimii 19 ani în România nu poate oferi o imagine suficient de puternică a celor întâmplate în tot acest răstimp. Enumerarea celor câteva tipuri de atentate la adresa minorităţii LGBT, şi în mod special la adresa tinerilor acestei minorităţi, nu are relevanţa analizelor de caz, care se găsesc adesea în raporturile citate în notele de subsol. Adevărata dimensiune a abuzurilor, gravitatea faptelor şi întinderea suferinţelor victimelor se desprind din fiecare filă a acestor raporturi.
Atitudinea autorităţilor faţă de persoanele LGBT se explică prin sentimentele de aversiune general răspândite la nivelul societăţii. Deşi din punct de vedere legal, oamenii au dreptul să-şi asume liber orientarea sexuală sau identitatea de gen, exercitarea acestui drept constituţional şi conform cu tratatele europene este adesea îngrădită şi duce la reacţii asemenea celor descrise mai sus. Pentru ilustrarea acestui fapt este utilă prezentarea unui caz din 2006 prezentat de ILGA-Europe (International Lesbian and Gay Assotiation - Europe) (7):
“Doi adolescenţi [din România] au fost amendaţi şi agresaţi de poliţie pe 27 iulie [2006] în jurul orei 11:30 dimineaţa după ce se îmbrăţişaseră, se ţinuseră de mână şi se sărutaseră într-un parc public. După cum au mărturisit, cei doi au fost umiliţi şi agresaţi fizic de agenţi de poliţie şi de gardienii parcului, care li s-au adresat sub pretextul verificării actelor lor de identitate. După ce i-au bătut, unul dintre agenţi le-a spus: “Ar trebui să vă leg în lanţuri [ireproductibil]… până vă vindec de boala asta.” Cei doi tineri au fost amendaţi fiecare cu 500 RON pentru “tulburarea ordinii publice”, cealaltă variantă de sancţionare fiind deschiderea unui cazier judiciar pentru aceeaşi acuzaţie. Tinerii consideră că acesta este un act de discriminare din cauza orientării lor sexuale, având în vedere că un cuplu heterosexual aflat în apropiere nu a fost întrebat nimic, deşi era angajat într-o acţiune asemănătoare. Unul dintre adolescenţi a declarat:
«Ne-au lovit, mi-au luat ochelarii şi i-au aruncat, m-au bătut pe mine şi pe prietenul meu, ne-au înjurat şi toate astea cu motivaţia că nu vor decât să ne vadă actele. N-am să uit niciodată ipocrizia lor, când ne-au spus că vor numai să verifice cărţile de identitate, că îşi fac numai datoria, în timp ce la 10 metri de noi, o fată şi un băiat făceau sex lângă un tufiş. N-am să uit cum ne-au ameninţat, ne-au umilit şi toate celelalte lucruri pe care nu pot nici măcar să le pronunţ. Am văzut oameni degradaţi la condiţia unor maimuţe…»
Homosexualitatea, inclusiv manifestările publice pe care aceasta le presupune, a fost dezincriminată în România în 2001, când articolul 200 din Codul Penal a fost abrogat integral. Din 2000, statul are o lege împotriva discriminării care interzice în mod explicit dicriminarea pe baza orientării sexuale. Dar în ciuda progreselor semnificative din domeniul legislativ cu privire la problematicile LGBT, atitudinile sociale rămân conservatoare, iar discriminarea rămâne larg răspândită…”
În cazul de faţă a fost încălcat, printre altele, dreptul la viaţă privată stipulat de art. 26 din Constituţia României, care reglementează viaţa intimă, familială şi privată, şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Principiile statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului stabilesc în mod clar, prin diferite decizii, că exercitarea dreptului la viaţă privată face referire inclusiv la “a stabili şi a dezvolta relaţii cu alte fiinţe umane” în orice mediu, inclusiv în spaţii publice. (8) Adoptând o concepţie extensivă asupra vieţii private, Curtea Europeană consideră că protecţia oferită de articolul 8 nu cuprinde doar sfera intimă a relaţiilor personale şi nu poate fi limitată doar la un “cerc intim” (“inner circle”), păstrat departe de lumea exterioară, ci înglobează “dreptul persoanei de a stabili şi de a dezvolta relaţii cu semenii săi". (9) Curtea precizează că “relaţiile personale, sociale şi economice alcătuiesc viaţa privată a oricărei fiinţe umane”(10) Cu alte cuvinte dreptul la viaţă privată este un drept opozabil erga omnes, iar exercitarea lui nu poate fi limitată la un anumit spaţiu sau nu poate fi oprită în prezenţa unor persoane anume, atâta timp cât prin exercitarea lui în acest fel nu sunt încălcate legi ale statului.
Cu particularitate pentru problematicile LGBT, Curtea Europeană a decis că exprimarea orientării sexuale a unei persoane într-un “loc public”este una dintre formele prin care se exercită dreptul la viaţa privată. Astfel, în cazul Bruggeman versus Germania, Curtea Europeană a decis că “dreptul la viaţă privată are ca scop, în cazul unei persoane individuale, apărarea unei sfere în care aceasta să îşi poată atinge în libertate dezvoltarea şi împlinirea personalităţii sale". (11) Relaţionarea socială şi viaţa afectivă fac parte integrantă a valorilor apărate.
Legeile din România şi Codul Penal adoptat prin Legea nr. 301/2004, art. 233 care stipulează ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, opresc întreprinderea în spaţii publice a actelor sau gesturilor care implică manifestări sexuale, indiferent de orientarea sexuală a persoanelor implicate. În schimb, manifestarea în public a afecţiunii ori gesturile care demonstrează existenţa unei relaţii interumane nu sunt incriminate prin nici o prevedere, iar recunoaşterea drepturilor implicate nu se poate face prin deosebire sau restricţie în funcţie de orientarea sexuală. (12) Mai poate fi amintit art. 16 alin. 1 din Constituţia României care statuează că “cetăţenii sunt egali în faţa legii”.
Discriminările făcute de autorităţile publice, şi în mod special de poliţie, arată în mod clar că viaţa privată a persoanelor LGBT este pusă în pericol atunci când este exprimată în public. Într-un Raport din 2003 al Asociaţiei ACCEPT era semnalat un fenomen alarmant: în 20% dintre cazurile de violenţă înregistrate de către Asociaţia ACCEPT sunt implicaţi poliţişti. În Raport se mai precizează că deşi toate plângerile înaintete în instanţă de către ACCEPT împotriva tratamentului discriminatoriu şi abuziv al poliţiei fuseseră câştigate, Poliţia Română nu a luat nici un fel de măsuri pentru o opri fenomenul. (13)
Din cauza trecutului recent de persecutare socială şi din cauza continuării intimidărilor şi a suferinţelor, persoanele LGBT se tem să îşi asume public identitatea şi să se constituie într-un grup social vizibil. Aversiunea socială şi prezumţia specifică spaţiului cultural est-european că orice om este heterosexual, determină persoanele LGBT să recurgă la dubla identitate. În plan social trăiesc şi socializează conform aşteptărilor impuse, iar în plan psiho-afectiv şi în planul vieţii private trăiesc în conformitate cu adevărata lor condiţie existenţială. Un studiu din 2001 arată că această situaţie de marginalizare este asumată de către cele mai multe dintre persoanele LGBT: două treimi dintre respondenţii care au putut fi intervievaţi au afirmat că trebuie să îşi ascundă orientarea sexuală pentru a minimaliza riscul discriminării şi al actelor de violenţă. (14)
Acest fenomen are un dublu efect distructiv, atât în plan personal, cât şi la nivelul societăţii per ansamblu. Pentru sănătatea psihică a oamenilor este nevoie ca aceştia să fie deschişi, să poată comunica şi împărtăşi cu ceilalţi sentimentele şi elementele personalităţii lor. Astfel, este necesară comunicarea deschisă cu ceilalţi şi asumarea orientării sexuale inclusiv în plan social. Cu cât procesul de asumare a orientării şi comunicarea liberă a acesteia întârzie, cu atât cel în cauză este predispus la tulburări emoţionale. Anxietatea şi depresia apar frecvent la tinerii LGBT din cauza izolării lor cognitive, emoţionale şi sociale. Procesul de asumare a propriei identităţii, “coming out-ul ”, este crucial. Pe de o parte reprezintă o etapă în dezvoltarea şi împlinirea personală, iar pe de altă parte pentru orice persoană este important să se simtă acceptat aşa cum e atât în prezenţa familiei sau a prietenilor, cât şi în instituţia în care învaţă sau la serviciu, în cadrul familiei extinse, în prezenţa vecinilor sau atunci când accesează serviciile medicale. Din perspectivă socială, starea de negare contribuie la păstrarea urii iraţionale, a violenţelor şi a discriminărilor. Cei cu astfel de atitudini nu au percepţia omului din faţa lor, ci reprezentarea mentală a ideilor asociate de ei cu homosexualitatea. De asemenea, pentru că cele mai multe persoane gay sau bisexuale refuză de teamă să-şi recunoacă identitatea, majoritatea heterosexuală nu poate să-şi facă decât o imagine deformată şi conformă stereotipurilor culturale deja însuşite sau bazându-se pe imaginea sugerată de acei câţiva gay vizibili. Însă o persoană care iese în evidenţă din anumite motive nu poate fi considerată reprezentativă pentru un întreg grup social.
Cu toate că este necesar, coming out-ul este unul dintre punctele cele mai dramatice din viaţa unui tânăr şi a familiei acestuia. De la caz la caz, reacţiile părinţilor şi ale fraţilor pot fi revolta moderată, consternarea, refuzul de acceptare a realităţii, respingerea tânărului de la activităţile de familie, răspunsul prin violenţă sau alungarea de acasă. Cele mai triste situaţii sunt cele în care părinţii sau fraţii îl iau la bătaie pe fiul, fiica, fratele sau sora lor, urmând apoi alungarea sau delaţiunea la poliţie (rămasă astăzi fără efecte juridice).
Gradul de intoleranţă al poporului român în legătură cu persoanele LGBT este mai ridicat decât în cazul oricărui alt grup social minoritar. Statisticile publicate de-a lungul anilor sunt relevante. Amploarea şi intensitatea sentimentelor homofobe din rândul populaţiei devin cu atât mai evidente cu cât ele se manifestă inclusiv la persoane care prin meseria aleasă lucrează permanent cu oamenii. Într-un studiu din 2003 întreprins în rândul medicilor din Bucureşti se arată că numai 12,5% dintre cei intervievaţi s-ar simţi confortabil dacă ar avea colegi LGBT la locul de muncă. (15) De aici nu rezultă numai lipsa de toleranţă şi prejudecăţile privind persoanele LGBT, ci şi necunoaşterea identităţii reale a unora dintre proprii colegi. Trebuie precizat că acelaşi personal medical nu consideră că relaţiile de colegialitate sunt afectate din cauza culorii pielii medicilor care lucrează în spital, a naţionalităţii lor sau a religiei pe care o au.
La nivel general, în 2003, minorităţile sexuale ocupau din nou primul loc între grupurile minoritare cel mai puternic respinse, 40% dintre cei chestionaţi nefiind de acord ca în România să trăiască gay sau lesbiene. Totodată, 13% afirmau acelaşi lucru despre romi. (16) Studiile efectuate arată însă o treptată creştere a gradului de toleranţă. În timp ce în 2000 respondenţii afirmau în proporţie de 86% că nu ar vrea să aibă un vecin homosexual, în 2007 procentul a scăzut la 61%. (17)
Sentimentele homofobe sunt transpuse în atitudini violente şi acte de intimidare. Aproape 28% dintre persoanele LGBT chestionate în cadrul unui studiu din 2003 au fost victimile violenţei, 41,5% au fost hărţuite, 35,8% au avut experienţe negative în interiorul familiei de origine, iar 29,3% au fost discriminaţi la locul de munca. (18)
Consecinţele aversiunii sociale îndreptate înspre persoanele LGBT sunt deosebit de grave. În cadrul cercetării iniţiate în 2005 de ACCEPT, ILGA-Europe, Genderdoc - Moldova şi Habeas Corpus - Ungaria a rezultat că efectele climatului social se răsfrâng în plan psihologic şi afectează sănătatea şi securitatea persoanelor LGBT. Din 392 de respondenţi, 43,4% au declarat că au avut gânduri sinucigaşe, iar 44,7% dintre aceştia din urmă au încercat să se sinucidă, majoritatea afirmând că tentativa lor de sinucidere a avut legătură directă cu faptul că societatea îi respinge ori îi agresează din cauza orientării lor sexuale. (19)
În cadrul aceluiaşi studiu din 2005, 68,2% dintre cei intervievaţi au suferit diferite acte de discriminare sau excludere din cauza orientării sau a identităţii de gen. Procentul este extrem de mare, având în vedere că majoritatea respondenţilor nu îşi dezvăluie cu uşurinţă orientarea sau identitatea şi deci evită să se expună la situaţii în care pot fi discriminaţi sau excluşi. Peste 50% au fost insultaţi şi aproape 33% au fost ameninţaţi cu violenţa fizică. Locul în care se petrec cel mai frecvent actele de discriminare sau atac este în proporţie de 49,5% strada, apoi 49% instituţiile de învăţământ. În acelaşi document se mai arată că dintre persoanele agresate fizic doar una din 10 raportează incidentele. (20)
[1] Cod Penal 1968, Buletin Oficial nr. 79-79bis/21 iunie 1968, art. 200, alin. 1.
[2] Romania
[3] ACCEPT Report 2005-2006, p. 18. Romania
[4] Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, art. 41, lit. b, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002.
[5] Raport cu privire la acte de violenţă, hărţuire şi discriminare împotriva comunităţii LGBT din România, ACCEPT, 2003, p. 4-12.
[6] Scandaluri publice: Orientarea sexuală şi legea penală în România. Raport elaborat de Human Rights Watch şi International Gay and Lesbian Human Rights Commision, octombrie 1998.
[7] http://www.ilga-europe.org/europe/guide/country_by_country/romania/gay_teens_assaulted_and_fined_by_police_in_romania
[8] Hotărârea CEDO în cazul Niemetz vs. Germany din 16 decembrie 1992 apud “Digital Anatomy and the Law. Tensions and Dimensions”, edited by Nicoll, Prins & van Dellen, T.C.M. Asser Press, The Hague, p. 173.
[9] Hotărârea CEDO în cazul Niemetz vs. Germany din 16 decembrie 1992 apud Frédéric Sudre - “Drept european şi internaţional al drepturilor omului”, Editura Polirom, Iaşi
[10] Hotărârea CEDO în cazul Slivenko vs. Letonia din 9 octombrie 2003 apud Frédéric Sudre, op. cit., p. 324. În jurisprodenţa Curţii se operează cu termenii de drept la “viaţă privată personală” şi drept la “viaţă privată socială” (traducere preluată din op. cit.).
[11] Raport cu privire la acte de violenţă, hărţuire şi discriminare împotriva comunităţii LGBT din România, ACCEPT, 2003, p. 2-3 (traducerea aparţine Asociaţiei ACCEPT).
[12] O.G. 137/2000 adoptată de Parlament prin Legea 48/2002 şi modificată şi completată prin Legea 324/2006, art. 2, alin. 1.
[13] Raport cu privire la acte de violenţă, hărţuire şi discriminare împotriva comunităţii LGBT din România, ACCEPT, 2003, p. 2.
[14] Raport cu privire la acte de violenţă, hărţuire şi discriminare împotriva comunităţii LGBT din România, ACCEPT, 2003, p. 1.
[15] Idem, p. 3.
[16] Idem, p. 1.
[17] Romania
[18] Raport cu privire la acte de violenţă, hărţuire şi discriminare împotriva comunităţii LGBT din România, ACCEPT, 2003, p. 2.
[19] Bariere sociale în viaţa persoanelor LGBT, ACCEPT, 2005, p. 17.
[20] Bariere sociale în viaţa persoanelor LGBT, ACCEPT, 2005, p. 18.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu