Căsătoria este un contract civil încheiat între două părţi şi având recunoaşterea statului. Prin contractul de căsătorie cei doi parteneri îşi asumă în plan juridic uniunea lor de facto şi îşi asumă drepturi şi obligaţii atât unul faţă de altul, cât şi în raport cu statul. La rândul său, statul garantează anumite drepturi specifice relaţiilor de cuplu consemnate juridic şi impune anumite obligaţii.
Deşi iniţial, în dreptul roman, căsătoria avea implicaţii religioase, doctrina dreptului a cunoscut treptat o evoluţie proprie, astăzi fiind desprinsă definitiv de normele religioase. După faptele petrecute în timpul celui de-al doilea război mondial, implementarea drepturilor omului şi eliminarea discriminărilor au devenit fundamentul de dezvoltare al statelor democratice. Astfel că, astăzi mai multe state de pe glob asigură drepturi egale tuturor persoanelor care optează pentru recunoaşterea juridică a relaţiei lor, indiferent de orientarea sexuală.
Primul stat care a acordat recunoaşterea juridică parteneriatelor formate de persoane gay a fost Danemarca [2], prin legea adoptată de adunarea reprezentativă a Danemarcei la 7 iunie 1989 şi aplicată începând cu 1 octombrie 1989. Actul normativ în cauză instituie “parteneriatul înregistrat juridic" [2] care se aplică numai partenerilor de acelaşi sex. “Parteneriatul înregistrat” garantează aceeaşi protecţie socială şi instituie aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi contractul de căsătorie. Prin acest act se statuează că toate prevederile legislative care utilizează noţiunile de “căsătorie” sau “soţ” vor fi citite astfel încât să includă şi parteneriatul persoanelor de acelaşi sex. Partenerii înregistraţi juridic nu pot face adopţii, cu excepţia că o parte poate adopta copiii biologici ai celeilalte părţi. [3] Prevederea are rolul de a garanta în plan juridic securitatea copilului adoptat, astfel încât acesta să nu fie instituţionalizat în situaţia în care părintele natural moare şi nu există o alternativă legală viabilă pentru plasarea lui în cadrul familiei de provenienţă. Există cazuri în care inclusiv celălalt părinte natural este decedat, este necunoscut, poate fi condamnat penal sau poate avea antecedente penale grave. Totodată, restul familiei de provenienţă poate declina responsabilitatea de a găzdui şi de a creşte copilul sau se poate găsi în imposibilitatea de a-şi asuma această răspundere.
Se poate aprecia că prevederile din legea daneză reprezintă varianta optimă la acest moment care ar putea fi aplicată şi în România. Deşi contractele au nume diferite - “căsătorie”, respectiv “parteneriat” - acestea asigură protecţie socială similară şi garantează aceleaşi drepturi, indiferent dacă persoanele semnatare ale contractului formează o familie heterosexuală sau o familie homosexuală. Diferenţa de titulatură a contractelor este doar o problemă de formă, şi nu una de fond. Cu privire la interdicţia de a adopta, statul are deplină legitimitate să decidă într-un sens sau altul, având în vedere că la mijloc este vorba despre o terţă parte, care nu are capacitate de exerciţiu. Pentru propriul copil biologic, puterea de decizie o are părintele, în vreme ce în cazul copilului instituţionalizat puterea de decizie aparţine statului.
Recunoaşterea juridică a relaţiilor dintre persoanele de acelaşi sex a fost reglementată în mai multe state din lume. Titulatura contractului este diferită de la o ţară la alta, în funcţie de stipulările prevăzute în textele de lege şi de anumite considerente legate de atitudinile sociale. Termenii utilizaţi sunt “căsătorie”, “parteneriat civil” sau “uniune civilă” şi definesc relaţiile dintre doi parteneri de acelaşi sex care trăiesc împreună, formând o familie.
În 48% dintre statele Uniunii Europene au fost adoptate legi prin care se instituie căsătoria sau parteneriatul între persoane de acelaşi sex, iar în 37% dintre statele membre există dezbateri cu privire la această temă sau analize asupra propunerilor legislative. Acordă dreptul la căsătorie sau la încheierea parteneriatului civil Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Ungaria [4], Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Republica Cehă, Slovenia, Spania şi Suedia. Alte state europene care au legislaţie similară, dar care nu sunt membre ale U.E., sunt Andora, Elveţia, Islanda şi Norvegia. Pe glob, căsătoria sau parteneriatul civil mai este recunoscut în cazul persoanelor de acelaşi sex în state de pe diferite continente, precum Canada, Noua Zeelandă, Uruguai, Africa de Sud sau în unele state americane.
Faptul că în România căsătoria sau parteneriatul dintre persoanele de acelaşi sex nu capătă recunoaştere juridică este de natură să prejudicieze grav interesele legitime şi drepturile constituţionale ale acestor persoane. Este vorba despre excluderea deliberată de la anumite drepturi pe care o săvârşesc autorităţile române şi de discriminarea pe criteriul orientării sexuale.
Din moment ce căsătoria civilă este un contract de la care decurg anumite drepturi, nu este firesc ca anumiţi cetăţeni să fie opriţi a încheia acel contract în funcţie de orientarea lor sexuală. Este vorba de discriminare prin excludere de la drepturile care decurg din actul juridic al căsătoriei. Este încălcat astfel art. 16 alin. 1 din Constituţia României care prevede că “cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Ori prin neacordarea dreptului la căsătorie unor parteneri de acelaşi sex se face o discriminare prin excludere pe criteriul orientării sexuale sau al sexului partenerilor. Un contract social care stipulează drepturi şi obligaţii trebuie să poată fi semnat de orice persoană fizică având capacitate de exerciţiu, indiferent de sexul pe care îl au părţile semnatare. Căsătoria este un contract din care rezultă drepturi, obligaţii şi recompense emoţionale şi sociale care nu pot fi dobândite altfel, în afara acestui contract.
Din punct de vedere psihologic şi social, nerecunoaşterea juridică a parteneriatelor dintre persoanele de acelaşi sex încurajează marginalizarea, izolarea, excluziunea socială a persoanelor gay. Deşi partenerii formează o uniune de facto, aceasta nu capătă recunoaştere juridică şi în consecinţă nu are legitimitate nici în plan social, nici în plan juridic.
Este respins dreptul de a avea o viaţă de cuplu în aceeaşi măsură în care au dreptul la acest fel de viaţă persoanele heterosexuale. În faţa legii partenerii gay sunt vulnerabili şi lipsiţi de apărare. Pentru a înţelege situaţia, se poate face o paralelă între nerecunoaşterea parteneriatelor gay, dar a tolerării prin lege a acestei stări de fapt, şi situaţia cultului mozaic şi a evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial. La acea vreme, cultul mozaic a fost scos de sub protecţia legii, iar practicarea lui constituia o simplă stare de fapt, pe care legea nici nu o garanta şi nici nu o proteja. De asemenea, evreilor li s-a retras cetăţenia, ei rămânând cu simplul statut de străini. [5] Cazul persoanelor gay este similar. Diferenţa este că aceştia continuă să aibă cetăţenie, dar un statut de inferioritate în raport cu majoritatea. Prin lege este recunoscută libertatea orientării sexuale, dar nu se recunoaşte faptul că persoanele având această orientare pot forma un parteneriat civil, nu li se acordă dreptul de a se legitima social ca parteneri şi nu pot exercita drepturile la care ceilalţi au acces.
Pot fi urmărite şi alte paralele cu împrejurări similare. Situaţia actuală este comparabilă cu starea negrilor americani din secolele precedente, când prin organizarea socială din Statele Unite ale Americii se susţinea: toţi oamenii se pot bucura de prevederile constituţionale care garantează libertatea, atâta timp cât nu sunt negri. Un alt exemplu. Până pe la mijlocul secolului trecut, în multe din legislaţiile ţărilor lumii se stipula: oricare cetăţean poate ocupa o funcţie publică, atâta timp cât nu este femeie.
Constituţia României garantează drepturile fundamentale ale omului, iar legislaţia de combatere a discriminării stipulează în mod explicit drepturi egale, inclusiv dreptul de alegere a partenerului de viaţă. În conformitate cu principiile constituţionale ale universalităţii şi egalităţii drepturilor omului, nu se poate face excludere de la recunoaşterea legală a relaţiilor dintre persoanele de acelaşi sex, astfel încât acestea să se poată bucura, egal cu ceilalţi cetăţeni, de drepturile care decurg din contractul de căsătorie.
Adesea, principalele două obiecţii la a recunoaşte parteneriatele dintre persoane de acelaşi sex sunt denumirea contractului şi dreptul la adopţie. Trebuie reafirmat faptul că nu titulatura are importanţă; nu forma, ci fondul contractului. Prin legi pot fi instituite două tipuri de contracte asemănătoare pe fond, dar diferite ca titulatură. Nu contează denumirea, atâta timp cât drepturile sunt recunoscute în mod egal persoanelor gay ca şi persoanelor heterosexuale şi există aceeaşi protecţie socială. Nu se poate ca într-un stat de drept un om să aibă un drept, iar alt om - pentru că are alte particularităţi existenţiale - să nu aibă acel drept. Cât priveşte dreptul la adopţie, acesta este un subiect mult mai amplu pentru că implicată o terţă parte. Decizia de a acorda dreptul la adopţie persoanelor gay trebuie privită din perspectiva intereselor şi drepturilor copilului. Din nou, cazul legii daneze constituie probabil calea optimă de urmat şi în România. [1] Kenneth J. Neubeck & Mary Alice Neubeck - “Social Problems. A Critical Approach”, Fourth Edition, WCB McGraw-Hill , USA
[2] En. “registered partnership”; Dn. “registreret partnerskab”.
[3] http://www.ilga-europe.org/europe/issues/marriage_and_partnership/same_sex_marriage_and_partnership_country_by_country
[4] De la 1 ianuarie 2009.
[5] *** ”Evreii din România între anii 1940-1944” , volumul I : “Legislaţia antievreiască”, Editura Hasefer a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, Centrul pentru Studiul Istoriei din România, Bucureşti, 1993
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu