Un francez la Iaşi

În februarie 2009, Bertrand, student la Iaşi în cadrul unui proiect Erasmus, a acceptat să dea un interviu pentru Info LGBT. El a povestit despre oamenii întâlniţi în România şi a comentat problemele comunităţi LGBT de aici. Interviul a fost acordat sub condiţia de a nu dezvălui numele său real.

Marian: Bertrand, ai acceptat să dai acest interviu sub condiţia de a nu-ţi fi făcută publică identitatea, spunând că nu doreşti ca viitorul tâu angajator să afle de pe internet despre orientarea ta. Persoanele gay sunt discriminate de către angajatorii francezi la fel de mult cum sunt discriminaţi la angajare şi gay-ii români?

Bertrand: Desigur asta se poate întâmpla, dar nu la fel de frecvent ca în România. Motivul este că lupta pentru recunoaştere, toleranţă şi drepturi civile a început cu mult mai mult timp în urmă. Autorităţile luptă împotriva discriminării pe criteriul orientării sexuale. Parlamentul a adoptat legi de combatere a discriminării, iar astăzi tribunalele de pe tot cuprinsul ţării condamnă sever toate cazurile de discriminare. Cu toate acestea avem încă foarte multe persoane homofobe care practică discriminarea, fie că acest fapt poate părea sau nu de la sine înţeles.

Marian: Îmi mai spuneai că nu ai vrea ca familia ta să afle despre orientarea ta sexuală de pe internet. Înţeleg că nu ţi-ai făcut comming out-ul faţă de părinţii tăi până acum.

Bertrand: Păi… I-am spus mamei, dar nu m-a crezut… Vreau să le spun şi să port o discuţie cu ei, dar acum n-o pot face pentru că sunt foarte departe de casă. Le voi putea spune numai când voi locui mai aproape de ei, pentru că nu vreau să mă simt ca un laş care fuge să se ascundă. Este dificil să vorbesc despre asta cu ei acum. Ştiu că vor avea nevoie de o anumită perioadă de timp pentru a putea accepta faptul şi tocmai pentru că deocamdată nu mă văd cu ei prea des, momentan nu vreau să deschid această problemă. Dar îmi doresc să o fac cât de curând posibil.

Marian: Această situaţie este frecvent întâlnită în cazul persoanelor gay de 20-21 de ani din Franţa? Este un lucru obişnuit ca până la această vârstă tinerii să nu îşi fi făcut comming out-ul faţă de familie?

Bertrand: Da, aş spune că este un fapt destul de frecvent, deşi mulţi gay îşi fac cunoscută orientarea mai devreme. Pe de altă parte, sunt şi persoane în vârstă care nu şi-au dezvăluit încă homosexualitatea. De curând, a fost o ştire intens dezbătută în Franţa despre un politician de dreapta care avea 60 de ani şi care şi-a dezvăluit orientarea într-o carte. În acest fel şi-a făcut comming out-ul şi faţă de părinţii săi. Nu este o situaţie neobişnuită… Totul depinde de contextul social în cadrul căruia acel gay trăieşte. În unele situaţii este mult mai uşor decât în altele. De obicei, este mai greu să îţi faci comming out-ul în zonele rurale (care pot fi conservatoare) şi în suburbiile sărace de la marginea oraşelor din Franţa, unde problemele sociale predomină (rasism, lipsă de locuri de muncă, slabă educaţie etc).

Marian: Spune-mi de câtă vreme eşti în România şi de ce te afli aici?

Bertrand: Voi sta în România până în Iunie 2009, pentru un an de zile. Studiez dreptul internaţional public, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, în cadrul proiectului european Erasmus.

Marian: Cum este viaţa unui băiat gay sosit din Franţa la Iaşi, pentru a sta aici un an de zile? Cum este viaţa ta aici?

Bertrand: Am întâlnit aici prieteni destul de uşor, la Universitate şi pe internet. Aceşti oameni m-au ajutat să întâlnesc alţi oameni, iar cercul de prieteni se măreşte treptat. Din alt punct de vedere, este destul de uşor să faci cunoştinţă cu băieţi în baruri sau în cafe-uri. Am făcut asta de câteva ori. Odată chiar m-am sărutat cu un băiat, toată noaptea, într-un club din Iaşi. Eram puţin băut, dar nu mi s-a întâmplat nimic, cu excepţia faptului că unii oameni ne făceau poze. Din păcate, experienţele pe care eu le-am avut aici cu băieţii au fost cam dezamăgitoare. Mulţi sunt incredibil de superficiali, interesaţi numai să facă sex şi să facă rost de bani. Niciodată nu m-am gândit la Franţa ca la o ţară romantică, dar, de când sunt aici, am acest sentiment, că vin dintr-un loc mult mai romantic. Majoritatea băieţilor gay pe care îi cunosc în Franţa nu îmi devin parteneri, ci am cu ei prietenii frumoase. De cele mai multe ori, relaţiile umane se bazează pe respect, bune intenţii şi amabilitate. Aici relaţiile nu sunt atât de politicoase şi prietenoase. Din ce am apucat să observ prin experienţele personale, aici nu se doreşte decât sex. Aproape fiecare gay pe care l-am întâlnit se consideră activ sau pasiv, în vreme ce în Franţa majoritatea persoanelor sunt versatile, iar când vine vorba de relaţii intime, fiecare încearcă să facă dragoste, nu pur şi simplu sex.

Marian: Ai putea face o comparaţie între „stilul de viaţă” al persoanelor LGBT din Franţa şi cel al persoanelor LGBT de aici?

Bertrand: Nu sunt diferenţe foarte mari între stilul de viaţă din Franţa şi cel din România, desigur cu excepţia aspectelor care particularizează societatea per ansamblu. În general, gay-ii din Franţa, asemenea oricui altcuiva, părăsesc devreme căminul familiei de provenienţă pentru a trăi pe cont propriu, întrucât numai atunci când trăieşti independent îţi poţi dezvolta un stil de viaţă propriu. Probabil din acest motiv gay-ii francezi au un „stil de viaţă mai gay”, au propriul mod de a se îmbrăca, de a vorbi… În Franţa există o viaţă socială mai puternică a comunităţii gay, pentru că există mai multe locaţii destinate comunităţii, dar am observat că şi aici, chiar dacă nu există -de pildă- baruri gay declarate, există multe astfel de locuri unde persoanele gay se pot întâlni. În Iaşi sunt organizate petreceri gay o dată pe lună, ceea ce nu prea se întâmplă şi în Franţa, cu excepţia paradei gay, care este organizată în fiecare mare oraş şi care este un eveniment important an de an. Mai pot spune că gay-ii francezi sunt mult mai deschişi în ceea ce priveşte afirmarea orientării lor. Puţini oameni sunt obsedaţi să fie „discreţi” aşa cum se întâmplă aici…

Marian: În România, comunitatea LGBT este cea împotriva căreia există cele mai puternice aversiuni, iar împotriva persoanelor LGBT este îndreptată cea mai puternică ură. Deşi legea îi protejează, partenerii gay nu pot avea o viaţă socială deschisă; nu pot afişa în public sentimentele de afecţiune pe care şi le poartă unul altuia. Dacă două persoane de acelaşi sex ar merge pe stradă ţinându-se de mână, ar risca să fie umiliţi în public de către ceilalţi trecători sau ar putea deveni chiar victime ale violenţei fizice, nu doar verbale. În ceea ce priveşte autorităţile, partenerii gay s-ar putea aştepta să fie acuzaţi de deranjarea liniştii publice. Cum comentezi această atitudine a societăţii româneşti şi ce este de făcut pentru a schimba mentalitatea oamenilor?

Bertrand: În primul rând, nu sunt sigur că persoanele LGBT sunt cele mai dispreţuite. Nu cunosc statistici, dar este posibil ca romii să fie mai dispreţuiţi decât lesbienele, gay-ii şi bisexualii. Despre persoanele transgender nu ştiu nimic, dar ar putea fi o cu totul altă situaţie decât cea legată de gay şi bi. În multe state persoanele transgender, deşi nu sunt dispreţuite, sunt greşit înţelese.

            Cu privire la viaţa socială a partenerilor gay, în multe ţări, oamenii cred că nu se pot săruta pe stradă sau nu pot merge ţinându-se de mână, dar imposibilitatea este mai mult în mintea noastră decât ca fapt real. Eu unul cred că un cuplu gay s-ar putea comporta ca atare chiar şi aici în România. Depinde însă foarte mult de loc şi de timpul zilei. Ar putea fi periculos în anumite cartiere, târziu în noapte, însă mult mai sigur ziua. Probabil că mulţi trecători ar privi, dar s-ar întoarce apoi la activităţile lor curente. De fapt, oamenilor nu le pasă.

Desigur, este mai riscant să te săruţi pe stradă cu un alt băiat, decât dacă te-ai săruta cu o fată. Agresiuni pot apărea, aşa cum apar pretutindeni, chiar şi în state mult mai civilizate, precum Suedia, Canada sau Franţa. Nu sunt prea multe lucruri de spus în privinţa acestei chestiuni. Trebuie să determinăm noi înşine schimbarea mentalităţilor, astfel încât aceste lucruri să nu se mai întâmple. Iar singura cale prin care putem transforma în firesc sărutul pe stradă între doi băieţi sau între două fete care se iubesc este făcând asta! Deci, sărutaţi-vă!

            În legătură cu autorităţile publice, ei bine, acestea nu pot discrimina. Dacă discriminează, persoana discriminată trebuie să deschidă proces în instanţă, chiar dacă ar fi nevoită să ajungă până la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Discriminarea pe criteriul orientării sexuale este interzisă în România, iar astfel de cazuri nu ar trebui să rămână niciodată nepedepsite, deşi poate fi complicat. Nu ştiu dacă există asociaţii care să ofere asistenţă juridică pentru persoanele LGBT aflate în astfel de situaţii, dar dacă nu există sau dacă nu fac faţă cele deja existente, cu siguranţă în viitor vor apărea mai multe.

Marian: Înainte de a ajunge în România, îmi spuneai că ai vrea să te implici ca militant pentru drepturile comunităţii LGBT de aici. Ce te-a determinat să renunţi?

Bertrand: Timpul. Am mult mai multe activităţi decât m-aş fi aşteptat. În afară de asta, credeam că situaţia de aici este mult mai rea decât e în realitate. Observ însă că mulţi oameni de aici au o viaţă sexuală destul de bună, iar -cei care îşi doresc asta- au şi o viaţă afectivă frumoasă alături de persoana iubită. Poate că se ascund de majoritatea oamenilor, dar îşi trăiesc viaţa! La început, credeam cu naivitate că în România nu există niciun fel de viaţă gay. În fapt, există o viaţă gay şi mă bucur şi eu de ea, măcar puţin. Sunt atât de multe lucruri pe care aş vrea să le fac aici, dar nu ştiu ce aş putea face. Mi-ar plăcea să pot ajuta copiii străzii, dar cum aş reuşi să fac asta, dacă nu pot comunica cu ei? Eu nu cunosc încă limba. Mi-ar plăcea să pot ajuta cumva comunitatea LGBT, dar -din nou- aceeaşi problemă: nu vorbesc româna, astfel încât nu sunt prea multe lucruri pe care le-aş putea întreprinde. Curând voi învăţa limba română şi sper că această situaţie se va schimba. Înţeleg deja ce mi se spune şi urmează să învăţ să mă exprim fluent în româneşte. Deocamdată, dacă veţi avea nevoie de cineva care să meargă în fruntea primului marş gay din Iaşi, voi fi acolo!

Marian: De obicei se petrec violenţe serioase la marşurile / paradele gay care au loc în România. Nu te temi de violenţele care ar putea avea loc la o astfel de manifestaţie?

Bertrand: Întotdeauna, la evenimentele importante, pe străzile din Iaşi sunt detaşaţi foarte mulţi poliţişti. Sunt sigur că Poliţia ar trimite efective numeroase care să apere manifestanţii. De asemenea, pentru ca demonstranţii să se afle în siguranţă este bine să fie numeroşi. Într-un oraş atât de mare aşa cum este Iaşiul, ar trebui să fie aproape 15 000 de gay, lesbiene şi bisexuali. Este vorba despre foarte mulţi oameni, iar dacă toţi aceştia ar fi suficient de curajoşi, am putea fi foarte mulţi manifestanţi la paradă. Mai ales dacă fiecare şi-ar aduce prietenii straight alături pentru susţinere. Noi aşa facem la paradele gay din Franţa.

            Mie personal nu îmi este frică. Dacă o astfel de paradă ar fi organizată la Iaşi sunt sigur că alături de mine ar veni cel puţin 10 dintre prietenii mei străini heterosexuali, studenţi şi ei, pentru a-şi oferi sprijinul şi a oferi protecţie.

Marian: Povesteşte-mi despre căsătoria dintre persoanele de acelaşi sex sau despre parteneriatul civil. Care este atitudinea Uniunii Europene viz-a-viz de acest subiect?

Bertrand: Multe state din Europa, plus Canada, permit căsătoria dintre persoanele de acelaşi sex, iar în unele ţări fiind permis un fel de parteneriat civil. De pildă, în Franţa avem o formă juridică numită PACS (Pacte Civil de Solidarité) care este o uniune contractuală, la care nu au acces doar cuplurile de acelaşi sex, ci toate cuplurile în general. Are efecte juridice restrânse faţă de căsătorie. În Franţa au loc adesea dezbateri despre căsătoria gay şi, cel mai important, despre dreptul la adopţie al cuplurilor gay, chiar dacă în prezent există deja 100 000 de familii, unde părinţii sunt cupluri gay, conform unui reportaj recent al televiziunii publice „France 4”.

            Cele mai conservatoare ţări europene, cum ar fi Italia sau România, nu permit niciun fel de căsătorie sau uniune civilă pentru gay. Din câte ştiu, la acest moment Uniunea Europeană nu are o politică articulată în ceea ce priveşte căsătoria pentru cuplurile de acelaşi sex. De asemenea, nu există nici recunoaştere pentru dreptul la căsătorie în cazul cuplurilor gay din partea Curţii Europene a Drepturilor Omului. Este foarte probabil ca în viitor, dacă va fi adoptată Carta Drepturilor Fundamentale, să fie considerată discriminare interdicţia căsătoriilor gay, pentru că, spre deosebire de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene statuează că „Dreptul la căsătorie şi dreptul de a pune bazele unei familii sunt garantate conform cu legile naţionale care stabilesc exercitarea acestor drepturi.” Astfel, nu se face referire la diferenţa de sex a partenerilor. Pentru că această Cartă interzice discriminarea pe criteriul orientării sexuale, este posibil ca, în viitor, legile naţionale care nu recunosc căsătoriile dintre partenerii de acelaşi sex să devină ilegale. Dar nimic nu poate fi sigur. Cert este că în acest moment reglementările europene nu acordă dreptul la căsătorie persoanelor de acelaşi sex. Fiecare stat este liber să reglementeze conform propriei voinţe acest domeniu.

Marian: Cum comentezi faptul că în România revendicarea dreptului persoanelor gay de a încheia parteneriate civile a stârnit reacţii din partea Bisericii Ortodoxe Române şi din partea unor organizaţii neo-naziste?

Bertrand: Nu este o mare surpriza că biserica sau organizaţiile de extremă dreaptă sunt împotriva persoanelor gay! Extremiştii de dreapta nu vor deveni niciodată toleranţi. Singurul lucru de făcut este să luptăm împotriva lor. Biserica va fi foarte greu de convins, şi aceste este şi cazul Bisericii Catolice, dar putem spera ca în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat această schimbare să se producă. Nu cunosc Biserica Ortodoxă suficient de bine, dar atâta vreme cât aceasta nu acceptă homosexualitatea ca şi condiţie existenţială sau nu acceptă drepturile persoanelor gay va trebui să luptaţi fără sprijinul său şi poate chiar împotriva discursului său public. Un lucru pe care îl ştiu sigur este acela că pe marginea acestui subiect există foarte multă ipocrizie. Eu însumi am întâlnit deja preoţi gay, care aveau relaţii cu parteneri de acelaşi sex…