Alergand prin ploaie cu tocurile rupte...

          Multă vreme n-am înţeles de ce persoanele transgender simt nevoia să se machieze şi să se îmbrace în fuste. În cele mai multe cazuri mi se părea ceva de prost gust şi nu pot să ascund că părerea asta o mai am şi acum. Sunt excepţii, mai ales la noi în România, situaţiile în care o persoană transgender machiată şi fardată arată elegant şi are şarm. Cele mai multe cazuri sunt acelea ale travestiţilor mânjiţi cu ruj de proastă calitate şi cu rimelul întins fără pricepere pe pleoape. Dar inclusiv transgenderii au dreptul să înveţe pe parcurs şi inclusiv ei sunt supuşi condiţiilor financiare care caracterizează societatea românească actuală. O costumaţie transgender, împreună cu machiajul şi coafura, costă probabil de zece ori mai mult decât o pereche de blugi şi un tricou. Cu siguranţă acesta este unul dintre motivele principale pentru care transgenderii români, cei câţiva deja cunoscuţi, arată atât de plouaţi şi ponosiţi. Cât priveşte gestul propriu-zis de a te îmbrăca în fustă şi de a te da cu ruj, acesta ţine evident de anumite resorturi interioare pe care marea majoritate a oamenilor nu le înţeleg cu uşurinţă şi care multora le par deplasate. Cu prilejul celor patru-cinci marşuri pentru drepturile civile ale comunităţii LGBT din România care au avut loc până acum, s-a spus că prezenţa travestiţilor a fost cea mai mare ofensă adusă societăţii româneşti.

          De ce simte cineva nevoia să se îmbrace în hainele celui de sex opus? Lăsând la o parte transsexualii, care este evident că odată ce şi-au schimbat genul, vor purta inclusiv alte haine, şi lăsând la o parte cazul femeilor, care nu scandalizează nicicum îmbrăcându-se bărbăteşte, de ce simte un bărbat nevoia să poarte hainele specifice sexului feminin, să se fardeze şi să se rujeze?

          Pentru mine, cel mai mistic personaj în acest sens a fost Boy George, cunoscutul interpret al anilor ’80, care era un soi de transgender, dar care nu era pe de-a-ntregul travestit; nu umbla fără machiaj, dar nici nu se îmbrăca în hainele specifice sexului feminin. Era un fel de corcitură, ce-i drept simpatică, între toate genurile şi orientările sexuale. Singurul lucru pe care îl puteai afirma cu certitudine despre el era că este o fiinţă umană şi, în plus, unii considerau că are talent. Am înţeles modul său de a fi abia când am văzut un interviu din anii ’80, reluat întâmplător de o televiziune europeană, când o jurnalistă îi punea aceeaşi întrebare: “De ce te machiezi?” Răspunsul lui Boy George a venit sub forma unei contra-întrebări: “Dar tu de ce te machiezi?”, apoi Boy Goerge a continuat: “Em mă machiez pentru că arăt mai bine, îmi place mai mult aşa şi mă simt mai bine.” L-am văzut mai târziu pe Boy George nemachiat şi mi s-a părut ciudat. Arăta îmbătrânit şi ridat, şi nu mai avea nicidecum şarmul său binecunoscut. Nu mai era băiatul delicat şi frumos din videoclipuri; avea un chip pistruiat şi nebărbierit.

          Există deci persoane transgender netravestite, există persoane transgender travestite, există persoane transgender care poartă machiaj şi nu poartă fustă şi există persoane travestite care nu sunt transgender. O întreagă diversitate! E o chestiune de reprezentare mentală a propriei persoane şi a propriei identităţi. Totodată poate fi inclusiv o chestiune care apare pe moment şi nu durează mai mult de câteva ore. De la raţiunile estetice, care întotdeauna sunt subiective, până la sentimentul apartenenţei sexuale, motivele diferă pentru fiecare persoană în parte.

          Recursul la glamour este în ultimă înstanţă un refugiu emoţional şi o cale de înveselire. Cu certitudine nu este specifică tuturor homosexualilor, dar sunt gay care admiră persoanele travestite elegant şi, de asemenea, sunt gay dezgustaţi de orice fel de travesti. În fine, nimeni nu este plăcut impresionat să vadă un travestit neîngrijit, în vreme ce eleganţa, glamourul bine folosit şi machiajul bine aplicat pot fascina chiar şi numai prin ele însele. În cultura gay, persoanele travestite asigură de obicei buna dispoziţie. Adesea există spectacole de music-hall în care culorile şi îmbrăcămintea fastuoasă sunt principala atracţie. Melodiile, rochiile, penele şi sclipiciul bine potrivite, împreună cu regia de lumini şi mişcarea scenică pot fascina spectatorii heterosexuali şi homosexuali deopotrivă. Un travestit îmbrăcat spectaculos şi cu pricepere, machiat în mod profesionist şi care are o voce plăcută poate ţine în mână zeci de minute, neîntrerupt, o sală de sute de oameni, indiferent care este orientarea lor sexuală. Mai mult decât orientarea, contează preferinţele estetice şi gradul personal de acceptare al fiecaruia.

          Întorcându-mă la nesfârşitele probleme ale societăţii româneşti, în anii trecuţi gestul transgenderilor-travestiţi de a ieşi în stradă a fost perceput asemenea unei jigniri publice. Oamenii au negat dreptul lor la identitate aproape într-o singură voce. Meritau travestiţii români un asemenea blam public şi atâtea huiduieli?

          Cu siguranţă în chestiunea asta fiecare dintre cele două părţi are vina ei. Sunt sigur că dacă imaginea travestiţilor nu ar fi fost dublată de imaginea vulgarităţii, reacţiile ar fi fost ceva mai împărţite. De altfel, nici nu e nevoie de cuvinte în momentul în care în faţa camerelor de luat vederi sar de niciunde câteva persoane care încep să-şi preumble limbile prin gură, să ia poziţii lascive şi să îşi înalţe semeţ posteriorul ca şi cum ar fi gata să întreţină pe loc un raport sexual, cu oricine ar avea disponibilitatea s-o facă în public. Pe mine nu m-a surprins faptul că au existat transgenderi travestiţi, ci violenţa gesturilor unora dintre aceste persoane. Nici măcar prostul gust şi penibilul unor vestimentaţii neinspirate nu mă deranjează, pe cât deranjează vulgarul asumat şi manifestările la limita obscenitatii.

          Gândindu-mă la transgenderii români, pot înţelege dezorientarea lor şi dorinţa lor de dărâmare a tuturor barierelor. Acum câţiva ani zăceau prin puşcării din cauza faptului că s-au născut şi că există, iar acum li se recunoaşte dreptul de a-şi cere drepturile şi au aceeaşi legitimitate ca oricare alt grup social. Dar nu trebuie să transforme instrumentul marşului pentru drepturile civile într-o armă care se poate întoarce tot împotriva comunităţii gay. Prin iunie 2007, când manifestanţii travestiţi s-au comportat mult mai decent decât în alte rânduri, chiar şi după marşul prin ploaie care a avut loc, televiziunile continuau să difuzeze tot imaginile din 2006. Au existat posturi de televiziune care au insistat puternic pe imaginea travestiţilor exhibiţionişti din anii anteriori, utilizând arhiva şi aruncând în ridicol imaginea comunităţii LGBT per ansamblu.

          La momentul la care travestiţii, alături de întreaga comunitate gay, sunt nevoiţi să alerge prin ploaie cu tocurile rupte, ferindu-se de pietrele şi explozibilul care vine de pretutindeni, mai nimerite ar fi decenţa comportamentală, asumarea demnă a propriei identităţi şi un grad mai mare de responsabilitate.